Au revoir, Christophe…

M-am intrebat de foarte multe ori ce s-ar fi intamplat cu moda contemporana – sau moda ultimelor decenii, sa zicem - daca Chanel nu l-ar fi intalnit pe Lagerfeld, daca Tom Ford nu ar fi scuturat praful gros de pe fatada Gucci (sau, mai bine zis, daca moda in sine nu l-ar fi cunoscut pe Ford), daca Miuccia s-ar fi gandit sa aprofundeze Stiintele Politice in loc sa reinvie afacerea familiei Prada, daca Alber Elbaz ar fi nimerit la Jil Sander in loc de Lanvin, daca Dries ar fi fost italian, daca nu l-am fi cunoscut pe McQueen, daca am fi incercat sa-l intelegem pe Galliano…Moda va sti, insa, intotdeauna, sa-si glorifice eroii si sa isi inabuse dramele.

Pentru Balmain, cred ca putem spune fara urma de patetism sau exagerare, ca francezul Christophe Decarnin a fost un astfel de erou. Cu o viziune rock, militareasca, sezonier baroca, pentru unii repetitiva, insa – ce conteaza in mod esential – cu un potential urias de a restatua puterea unui brand istoric. Pierre Balmain era, intr-adevar, celebru pentru rochiile sale. Decarnin a imprimat brandului si creatiilor lui un glamour citadin, adesea agresiv,  adesea senzual, foarte intens, foarte proaspat, foarte indraznet, extrem de eliberator. Decarnin a mizat pe mult rock, pe accente military, a readus jeansii la vechea faima, a facut din linia skinny un trademark,  ne-a redeschis pofta pentru t-shirt-uri, ne-a invatat cum sa purtam cu nonsalanta piese destramate. Si, mai presus de orice, a luat umerii greoi ai anilor ’80 si  i-a restilizat intr-un best-seller de mii si mii de euro: the iconic Balmain jacket

In primavara aceasta, insa, ca niciodata, Decarnin nu a mai aparut la finalul prezentarii pentru clasica reverenta. S-a vorbit atunci despre starea precara a sanatatii sale, despre o boala incerta, diagnostice nefacute publice. Multi nu au inteles linia usor minimalista a catorva creatii si cei mai multi am ramas suspendati intr-un mare semn de intrebare vizavi de ce va urma. Am aflat ulterior ca designerul sufera de depresie si epuizare cronica si ca, dupa 6 ani la carma brandului, plecarea sa este inevitabila.  Cine ii va lua locul, nimeni nu stie. Ce se va intampla mai departe, greu de spus.

Daca ar fi, insa, sa confruntam totul cu un sentiment, poate ca acela ar fi nesiguranta. Poate ca este, intr-adevar, sfarsitul unei ere. Poate ca moda, in cele din urma, isi gaseste singura, din interior, propriile metode de reinventare si poate ca dupa Galliano, Decarnin, Theyskens sau Gaultier, trebuie sa urmeze si altii. Asa cum vor urma dupa Lagerfeld, Armani sau Prada. Sau inca ne este frica sa ducem scenariul pana intr-acolo? Cat despre factorii de risc…daca mademoiselle Coco i-ar fi luat in calcul, astazi nu am mai fi avut ce dezbate.

 

 

Leave a Reply